ANAGRAMA ÎN LITERATURĂ
În „Doamna de Monsoreau” (1845) de Alexandre Dumas apare anagrama regelui Franţei, Henri de Valois, sub forma Vilain Herodes (adică Irod cel Rău !). Autorul atribuie respectiva anagramă bufonului regelui, Chicot.
În romanul „Călătoriile lui Gulliver” (1726) al scriitorului englez Jonathan Swift, autorul ridiculizează pompozitatea şi superstiţia celor care se ocupau de anagrame în vremea sa. Gulliver povesteşte despre împărăţia Tribnia (anagramă din Britain), numită de băştinaşi Langden (anagramă din England), unde complotiştii erau descoperiţi prin aşa-numita „metodă anagramatică”.
Scriitorul clasic englez Samuel Butler e autorul unei utopii fantastice, care poartă titlul „Erewhon” (1872). Cuvântul e anagrama cuvântului englez „nowhere” – nicăieri – şi se referă la o ţară închipuită, „Ţara de Nicăieri”. Şi numele personajelor sunt anagrame: Nosnibor din Robinson, Yram din Mary ş. a.
În romanul „Roşu şi negru” de Stendhal, personajul principal găseşte pe pupitrul unei strane dintr-o biserică o bucăţică de hârtie pe care scrie: „Amănunte asupra execuţiei şi a ultimelor clipe ale lui Louis Jenrel, executat la Besançon în ziua de...”, nume care este tocmai numele anagramat al eroului: Julien Sorel.
Scriitorul Constantin Chiriţă, în romanul Trandafirul alb, foloseşte numele personajelor principale anagramate. Astfel, din literele lui Radu St. Emil, autorul formează personaje ca Dariesmult, Stela Drimu, Dima Turles, Mitus Radel sau Aldumitres. Numele altor personaje apar de asemenea anagramate: Maria Nistor - Arista Miron, Liliana Maior - Alina Ialomir, George Luca - Gelu Corega, Neculai Goran - Nicola Negura ş. a.
Gh. Tomozei şi-a intitulat o poezie Anagrame, poezie din ciclul „Noapte de echinox” (1964).
Anagrama este „Cadrilul literelor”, ne spune Tudor Muşatescu în Dicţionarul umoristic al limbii române.